UA-70778644-2
ANCA LUPES

ARTIST IN CONTROL (1) – MICHI @JazzyBIT

Încep astăzi o serie de interviuri cu artiști independenți (sau nu) care au decis să-și controleze destinele. Singuri sau cu echipe extinse alături, cei cu care voi sta de vorbă au ințeles că, așa cum spune Jeff Goins în cartea sa Real Artists Dont Starve, „business-ul face parte din artă și banii sunt un subiect pe care un Artist de Succes trebuie să-l stăpânească”.

Primul cu care am stat de vorbă este Mihai Moldoveanu (Michi) de la JazzyBIT, pentru că de la el mi-a venit, indirect, ideea acestor interviuri. În plus, urmărind activitatea trupei, muzical și nu numai, mi-am dat seama că ar putea fi oricând un studiu de caz de cercetat și un exemplu de urmat de mulți artiști autohtoni.Despre ei am aflat când am primit prima dată newsletter-ul trupei. Era foarte bine făcut, așa că mi-a atras atenția.

Pentru că așa e politicos, pentru cei care nu îi știu o sa scriu câteva vorbe și despre trupă. Iata aici descrierea de pe pagina lor de FB: JazzyBIT este un trio de loud jazz din Timișoara ce oferă o combinație energică de jazz și rock, presărată pe alocuri cu blues, latin și funk. Sună ca și cum Hiromi ar cânta cu Snarky Puppy, dar în trio.

📷 Gabriel Aldea ◘ https://komiti.media/

Fară să fie deci o trupa din zona comercială și fără o echipă în spate, JazzyBIT (adică Teodor Pop, Mihai Moldoveanu și Szabó Csongor-Zsolt) reușește performanța notabilă de a avea o activitate concertistică susținută, nu numai în țară dar și peste hotare. Echipă perfectă, cei trei membri ai trupei și-au împărțit responsabilitățile de management pe care le îndeplinesc în puținul timp liber pe care îl au între job-urile extra muzicale, concerte și înregistrări.

Mi-am dat așadar întâlnire cu Michi pe Skype și discuția a decurs cam așa:

 

Anca Lupeș: Bună! Așa cum îți spuneam încep cu tine seria de interviuri Artist In Control. Cred că e un lucru important să transmitem colegilor tai de breaslă că poți să faci și poți să faci de unul singur dacă vrei. Nu e ușor, e greu și frustrant și time consuming și tot ce vrei. Dar cred că până la urma merită. Asta aș vrea sa aflu și de la tine: dacă merită sau nu.

Mihai Moldoveanu: Funcționează! Noi am fost independenți de la început, asta înseamnă că am făcut totul de capul nostru. La început, din cauza ca nu știam cum să facem am zis: vazând și făcând. Era singura variantă pe care o puteam aplica atunci. La începuturile unei trupe nici nu pot să visezi la manager sau booking agent sau PR. Așa că ce am facut noi a fost să cântăm pur și simplu. Peste tot, cât mai mult. Practic Teo, colegul meu pianist s-a ocupat de asta mai mult. Pur și simplu unde vedea că e un club de jazz în România, suna. Spunea „uite noi suntem o trupă de jazz din Timișoara, daca ați vrea să cântăm la voi, ne-am bucura.” Spre surprinderea noastră, am cântat în destul de multe locuri.

AL: Te opresc un pic. Când a fost începutul ăsta?

MM: În 2012 în februarie am avut primul concert. În primul an de activitate am avut foarte multe concerte. Atunci practic nu eram deloc pretențioși. Voiam doar să cântăm.

AL: Ce înseamnă foarte multe? Ai un număr? Ați păstrat o evidență?

MM: Undeva pe la 30-40 pe an, ceva de genul ăsta.

AL: Am înțeles. Erau toate plătite sau…?

MM: Majoritatea da. Noi nu am fost foarte pretențioși atunci. Am cântat de multe ori pe door deal [nr: biletele vandute la intrare]. Unde situația a permis, am cîntat și pe bani dar nu foarte mulți. Banii nu erau o prioritate pentru noi. În acel moment aveam full time job doi dintre noi, iar toboșarul nostru era student. Acum are și el un full time job. Asta nu ne-a creat aceea așteptare financiară pe care văd că multe trupe la început de drum o au. Noi nu am avut-o, însă în scurt timp am început să creștem pretențiile – atât scenotehnice cît și financiare. Ușor ușor am început să refuzăm din ce în ce mai multe cereri low-pay sau door deal. O chestie pe care am observat-o aici a fost că, cu cât mai puțini bani se ofereau, cu atât mai multă bătaie de cap aveam noi la acel concert. Și aici mă refer la promovare, aspecte tehnice… Paradoxal, cu cat era deal-ul mai bun, cu atât mai mult se ocupau și organizatorii ca totul să fie bine.

AL: Pai nu e un paradox. In momentul in care omul investește mai mult, atunci vrea să se asigure că primește totul înapoi și ceva pe deasupra. Și își dă mai mult interesul.

MM: Nouă ni se părea paradoxal pentru că gândeam: bine, acceptăm să cântăm pe mai puțin, dar se ocupă mai mult de noi. Dar de cele mai multe ori n-a fost așa. Ne-am învățat lectia și ne-a folosit.

AL: În primul an ați fost măcar pe break even? Că bănuiesc că ați mai pus bani și de la voi. Sau nu?

MM: Am fost în mare parte pe break even. Asta și pentru că genul nostru de trupă nu avea nevoie de mari cheltuieli. Noi nu plăteam sunetist să vină cu noi de multe ori, așa cum foarte multe trupe de rock o fac și înțeleg de o ce fac și e foarte bine. La aproximativ jumătate din concerte nu avem nevoie de sistem de sunet. Cântam în cluburi mici, pur și simplu acustic. N-avem nevoie nici de PA nici de nimic. În cluburi mici de 50 de persoane era o soluție foarte bună.

Dacă am fi avut un vocal, n-ar fi fost atât de ușor. Deci singura cheltuială pe care o aveam era transportul, dar și aici am avut noroc, pentru că mergeam cu mașina pianistului. Practic trebuia să ni se deconteze doar consumul de benzină.

Ceea ce n-am făcut de la bun început, și am învățat mult mai târziu, a fost să facem filmări cu noi în concert. La început nu ni se părea atât de important. Am zis că avem un album și lumea o să asculte albumul. Dar pe măsură ce trecea timpul mi-am dat seama când nu primim atât de multe răspunsuri la cererile noastre de a cânta, că nu ne contactează destul de mulți promoteri. Din momentul în care am început să facem și să postăm videouri cu noi în concert au început să ne răspunda mult mai mulți și să primim mult mai multe concerte. Ne-am dat seama ce fraieri am fost ca n-am făcut asta de la început. Nu pentru că nu am vrut sa facem, ci nu ne-am gândit că este atât de important. Nici nu am vrut să plătim atât de mulți bani la început pentru că nu prea aveam de unde.

AL: Ăla fost momentul în care ați înțeles importanța social media?

MM: Eu am avut un ‚defect profesional’, jobul meu fiind acela de PR la Teatrul German. Asta m-a ajutat un pic. Știam să scriu comunicate de presa, să postez pe Facebook, doar că nu aveam atât de mult content video.

AL: Crezi că e departe momentul în care o să renunțați la slujbele celelalte?

MM: Asta este o întrebare pe care o primim foarte des. Poate din cauză că lumea vede că avem o activitate foarte mare (avem intre 30-50 de concerte pe an). Tot timpul suntem plecați de acasă. Pot să spun că ne bucurăm de poziția pe care o avem. Nu există presiune financiară datorită day joburilor pe care le avem. Asta ne dă posibilitatea să alegem concertele pe care vrem să le facem. De exemplu, dacă sunt prea departe și nu sunt satisfăcătoare financiar, le refuzăm. Asta mi se pare o poziție foarte privilegiată. Pe de altă parte, timpul este foarte puțin și mă gândesc la câte lucruri aș putea să fac dacă n-aș avea și celălalt job.

Sunt destul de okay cu realizările noastre chiar și în situația asta, dar mă gândesc că dacă toți trei am munci doar pentru asta opt ore pe zi, am avea și după-amiaza liberă și am putea să facem mult mai mult.

Photo credit: Mihai Hendea

AL: În afară de concerte, mai aveți și alte surse de venit din muzică? Adica vă vindeți muzica înregistrată prin platformele online?

MM: Noi am folosit CD Baby pentru răspândirea muzicii în magazinele online și pe platformele de streaming și ne vindem albumele si pe Bandcamp. Veniturile sunt mici spre foarte mici. În schimb, am avut parte de o întâmplare interesantă, în sensul că o piesă de-a noastră a ajuns pe coloana sonoră a unui film documentar din nu mai știu ce țară și ne-am trezit cu o suma de genul a 350 $ din asta. A fost o surpriză plăcută.

În plus, cred că suntem singura trupă de jazz care are merchandise. La lansarea fiecărui album am făcut și câte un tricou. Din cele produse pentru primul album nu mai avem deloc, iar din cele pentru al doilea mai sunt doar vreo 40. Însă mi se par foarte slabe vânzările de tricouri față de ceea ce știu ca se întâmplă la trupele de rock. Asta cred că și din cauza culturii – un ascultător de jazz nu isi pune neapărat tricoul cu trupa preferată când merge la concert.

Noi ne facem singuri și albumele și vreau să-ți spun că din primul album am vândut 700 de exemplare iar din tirajul celui de-al doilea am vândut toate cele 1000 de bucăți. Deocamdată am decis să nu le reeditam pe primele două în ideea că vom înregistra și lansa un al treilea. Pe acela am vrea să-l lansăm și pe vinil.

AL: Am stat de curând de vorbă cu Doru Trăscău de la The Mono Jacks care mi-a spus că acum un an sau doi s-a decis să își noteze sumele pe care le câștigă din fiecare sursă de venit în parte. A făcut niște calcule referitor la ce sumă totală ar trebui să câștige ca să se lase de jobul pe care-l avea și dupa o vreme a ajuns la concluzia că poate s-o facă, chestie care s-a și întâmplat la începutul lui august 2018. Și mă gândeam dacă și voi faceți ceva de genul ăsta, pentru că dacă îți urmărești veniturile în acest mod o perioada destul de lunga de timp o sa poti observa anumite tipare/tendinte care sa te ajute la planificarile pentru viitor.

MM: Eu personal o fac si contabilizez pentru mine ca sa vad aproximativ cat de bun sau rău a fost anul. Acum îmi dau seama că am uitat să-ți spun despre unul dintre veniturile trupei în afară de concerte: drepturile de la Uniunea Compozitorilor. UCMR-ADA ne aduce o suma micuta, dar constantă. De vreo doi ani jumate, de când am scos cel de-al doilea album, este okay și acolo.

AL: Asta zic, ca în momentul în care te decizi sa accesezi toate variantele posibile de a-ți vinde muzica, fie că este live fie că este înregistrată, încep să încasezi sume diverse care adunate arată bine.

MM: Am întâlnit mulți muzicieni în România care gândesc că dacă o suma venită dintr-o anume sursă este prea mică atunci nu contează. Eu nu cred că este așa.

AL: Corect, daca o suma mică îți vine dintr-o anumită sursă, înseamnă că există potențial acolo și dacă acorzi mai multa atenție sursei respective, sunt șanse ca sumele pe care le vei primi să crească.

MM: Exact! Uite un exemplu concret. De la Uniunea Compozitorilor banii vin pentru că se difuzează piesele sau pentru că noi cântăm în concerte și festivaluri. Puține festivaluri, deși plătesc drepturi la UCMR, ne cer și playlistul. Așa că de acum ne-am gândit să le trimitem noi, direct.

AL: Eu v-am remarcat pe voi în momentul în care am primit primul newsletter. Nu mai rețin când se întâmpla asta. Să fi fost cu un an sau doi înainte? Când ați început să trimiteți newsletter-ul trupei?

MM: Îl trimitem de mai demult. Cred că am început acum trei sau patru ani. Profitam de emailuri care ajungeau la noi cu foarte multe adrese ale oamenilor din industrie și, deși acum nu mai este legal, extrăgeam de-acolo adresele și le puneam în lista noastra. Probabil așa ai început și tu să îl primești. Unii s-au dezabonat, dar alții au rămas în continuare.

AL: Da, l-am primit și mi-a plăcut foarte mult. Poate și pentru că în acel moment pregăteam cursul de marketing online pentru muzicieni și citisem mult pe tema asta și știam că toți marketerii profesioniști de afară spuneau că newsletterul este noul fan club. În orice caz mi-a plăcut mult newsletter-ul vostru. Cum era scris, cum era structurat, poate că și jobul tău din PR a avut un rol în asta.

MM: Ne-a adus foarte multe beneficii acel newsletter. Informația chiar ajungea la oameni pentru că ne întâlneam cu jurnaliști sau promoteri sau fani care ne spuneau „hei, am văzut ca ați fost acolo, ați cântat la nu știu ce festival sau ați lansat nu știu ce piesă sau album”. Din discuție ne dădeam seama ca nu citiseră chiar tot ce scriam noi acolo, dar faptul că vedeau cuprinsul știrilor de la începutul newsletter-ului conta. Nu mai vorbim de jurnaliști care preluau știri de acolo și le publicau. Și asta ne-a ajutat foarte mult.

AL: Spune-mi te rog frumos, la câte festivaluri în afara țării ați fost în ultima vreme?

MM: Din 2016 și pâna acum am fost la 12 festivaluri în 9 țări (Austria, Italia, Franta, Anglia, Ungaria, Cehia etc) și acum ne pregătim să mergem la al 13-lea: Live At Heart din Suedia. Lista completă este pe site-ul nostru. Am cântat destul de mult în Ungaria și în Serbia pentru că sunt aproape. Ceea ce aș vrea sa-ți spun este că am primit sprijin financiar de la ICR (Institutul Cultural Român) într-un număr nesperat de cazuri. Chiar și acum, pentru Live At Heart, ne dau o mana de ajutor. O spun pentru ca sper ca din ce în ce mai mulți muzicieni să apeleze la ajutorul lor. În ce ne privește, în majoritatea cazurilor noi ne-am dus către ei. Am obținut invitații la diverse festivaluri și alte manifestări și ne-am dus la ei. Am solicitat ajutor și l-am primit.

AL: Tu ai fost la Mastering The Music Business din primul an?

MM: Nu, am fost pentru prima data în 2017.

AL: Ce beneficii ai avut dupa participarea la o astfel de conferință?

MM: Mi-a adus o cantare în Suedia, în primul rând! (râde) Dar nu, mai important mi s-a părut că am avut ocazia să cunosc oameni din industrie despre care știam și să vorbesc personal cu ei. Am avut surpriza ca, plimbându-ne pe holul conferinței, să ne întâlnim cu Bogdan Șerban de la Guerilla (cu care eu ma știam cât de cât, dar Teo – pianistul nostru nu) și i-a spui lui Teo „vă vreau neapărat la Guerrilive” și noi eram „wow!” Sunt convins că și daca o plănuiam nu ne ieșea așa de bine! Știi cum e, daca trimiți un mail nu e aceeași rată de succes ca atunci când te vezi cu omul față în față. Am prins multe alte ponturi – de exemplu Dragoș (nr.: Chișcoci, booker @Awake) a spus în conferință că deschide mailurile de la artiștii care îi scriu și se autopropun pentru festivalurile la care face booking doar dacă citește „hei, am contactul tău de la …” și urmeaza numele unui prieten sau persoană în recomandarea căreia are încredere.” Asta mi s-a parut o chestie micuță, dar foarte utilă. Au fost mai multe informații de-astea pe care le-am reținut. În plus am cunoscut mulți oameni cu care am creat o relație și cu care am rămas în contact.

Ce mi s-a mai parut interesant la MMB a fost să descopăr că principiile de business sunt cam aceleași, indiferent de zona muzicală din care vii: ca e jazz sau hip-hop sau pop-dance, ele se aplica aproximativ la fel. A fost interesant pentru mine să aflu și problemele cu care se confrunta cei din alte stiluri mai mainstream, ca și ei au problemele lor și ca nici pentru ei – deși ar putea părea așa – lucrurile nu sunt simple.

Una peste alta, conferinta mi s-a parut utilă și am fost dezamăgit ca nu am vazut mai multi artiști prezenți acolo.

AL: Probabil și pentru că la noi nu există încă cultura educației în domeniul business-ului de muzică, poate ca mulți dintre artiștii de la noi nu reușesc sa iasă din paradigma aia a artistului boem care stă și crează în bula lui. Sunt puțini așa ca voi care și-au luat soarta în propriile mâini și n-au așteptat să li se dea. De aceea pe cei asemeni ție îi și vezi la conferințe, preocupați să afle, să-și faca contacte, să-și dezvolte micul business care este propria lor carieră muzicală. Care merg ziua la job și seara la repetiții. Știi ce zic. 🙂

MM: Citeam zilele trecute un interviu al lui Calin Barcean, de la trupa Pragu’ de Sus. El spune că de câțiva ani buni traiește din muzică și ca să facă asta a acceptat să mearga și la party-uri și nunți și mai știu eu ce. E foarte deschis când spune asta, a vazut-o ca pe unica variantă de a trai din muzică și așa a făcut. Nu a vazut lucrul ăsta ca pe un compromis.

AL: Mi se pare absolut corect. Fiecare om în viața lui trebuie să ia niște decizii și apoi să și le asume. Mi se pare mai demn de admirat să fii împăcat cu ceea ce faci decât să accepti să cânți în trupe de cover-uri sau la nunți sau ca instrumentist în trupe de artiști a caror muzica nu-ți place și să fii frustrat de asta, să o simți ca pe o rușine.

MM: Am sa-l citez pe Adrian Ciuplea de la Vița de Vie care mi-a zis o data „ce e rău în a face lumea să danseze pe muzica ce le place lor”?

AL: Pai nu numai Adi Ciuplea gandeste așa. Un mare muzician al lumii, Herbie Hancock, povestește în biografia lui un episod care i-a schimbat total perspectiva asupra ceea ce făcea în acel moment alături de trupa lui, Mwandishi. Într-o buna zi, în deschiderea unuia dintre concertele lor a cantat Pointer Sisters. Ce combinație stranie, ai putea spune. Mwandishi, asa cum zice Hancock în carte (Possibilities) era o trupa de „tipi seriosi imbracati in dashikis și cu tunsori afro, cântând o muzica extrem de complicată, în așa măsură încât oamenii câteodata nu mai puteau înțelege ritmul.” Pointer Sisters pe de alta parte cantau o muzica ce îmbina blues cu jazz cu disco cu soul cu funk și cu be-bop iar una dintre fete aparea pe scena cu role. In loc să se uite la ele cu aroganță, Herbie a observat efectul pe care show-ul plin de viață al fetelor l-a avut asupra publicului și în acel moment toată perspectiva lui s-a schimbat – a început sa se întrebe cum ar putea obtine același efect asupra publicului, dar fără sa abdice de la principiile lui. La scurt timp a desființat Mwandishi și a început să faca o muzică pe care oamenii să o priceapă mai ușor și care să-i facă să se simtă bine la concerte. Restul e istorie. 🙂

MM: Adevarat…

AL: Multumesc foarte mult, Michi. Nu vreau să încheiem înainte să vă felicit pe tine și pe colegii tăi pentru tot ceea ce faceți. Chiar admir modul în care v-ați împărțit sarcinile sși că fiecare are câte ceva, altceva decat cântatul, de făcut în trupa asta.

MM: Păi da, e absolut necesar!

AL: Vă urez să ajungeți cât mai curând să puteți trăi confortabil din asta și… să ne auzim cu bine!

 

Pe JazzyBIT ii puteti gasi pe Facebook (https://www.facebook.com/JazzyBIT.band), pe Instagram (https://www.instagram.com/jazzybit.band/), canalul de YouTube (https://www.youtube.com/c/JazzyBITOfficial)   sau pe site-ul propriu http://jazzybit.ro. 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.